Vanille – Part. 4

Intrebarea a fost pusa pe nepregatite. De ce baiatul acela sarea de la un subiect la altul? De ce voia povesti cu gemeni? Si pana la urma, da, a trebuit sa recunoasca ca era o intrebare buna: de ce arata ca ea?
-Cine?! Eu?!
-Da. Tu. De ce esti ca mine?
-Nu sunt ca tine.
Dar nici ea nu se credea.
-Ipocrizia nu te caracterizeaza. Simt asta. Renunta la ea.
-Cine esti tu? Ce vrei de la mine si ce drept ai tu sa imi zici mie ca sunt ipocrita?!
In ochii ei se aprinsese o flacara care credea ca se stinsese de mult: era nervoasa. In ultimele luni se resemnase, accepta putinul pe care il primea doar pentru ca stia ca are nevoie de el, iar lipsa de comunicare, in afara orelor in care povestea, o facea sa se gandeasca la viata ei si la cum va urma sa fie, in nici un caz la cum a fost.
Poate a plans si poate a suferit, poate a vrut sa se intoarca si poate ca i s’a facut dor. Dar ce conta?! Era aici, isi castiga existenta spunand povesti dar se ridica urmatoarea intrebare: unde va sta in timpul iernii.
-Nu stiu cine sunt. Adica… imi stiu numele da nu cred ca are vreo relefanta. Stau in orasul asta de cand m’am nascut si zvonurile circula repede in orice oras. Niste guri iscoditoare m’au trimis aici si. desi am venit doar ca sa ma asigur ca nu e adevarat ce zic ceilalti se pare ca m’am inselat. Tu chiar esti ca mine sau, ma rog, eu sunt ca tine. Simt cum esti si simt ca esti nervoasa. Negi adevarul pentru ca asa te’ai obisnuit. Nimeni nu stie mai nimic despre tine, dar eu simt mai multe ca toti. Stiu cum esti in general si cum esti acum. Si tu stii cum sunt eu dar esti prea pesimista si negativista acum. Stii ce o sa fac? O sa plec si o sa ne vedem data viitoare cand vii sa spui povesti. Uite. Aici e ,,micul tau dejun”.
Scurta prelegere a fost tinuta repede, aproape pe nerasuflate. Cuvintele au fost sigure ca si cum baiatul si’ar fi pregatit fiecare cuvintel inca dinainte. Ea a facut ochii din ce in ce mai mari intre timp si a ramas uimita. Nu intelegea ce spunea baiatul ala. Simtea nevoia de a lua o gura de aer curat, mai curat decat cel care o inconjura. Voia sa respire un aer care sa ii intre singur in plamani. A intins mana dupa pachetelul frumos infasurat in hartie si a simtit caldura care radia de acolo.
-M’am gandit ca ti’ar placea o paine calda si putin muschi proaspat, luat special pentru tine. Cred ca te’ai saturat de paine veche.
Paine proaspata?! Muschi?! Asta era un adevarat festin. Dar nu a avut puterea de a zice ceva. A deschis gura pentru a articula un ,,Multumesc” dar nu a iesit nici un sunet.
-OK. Cred ca acum trebuie sa plec.
Cuvintele nu mai pareau atat de sigure, iar Vanille nu voia ca baiatul sa plece. Acel baiat, desi ii promisese ca se va intoarce, putea sa nu mai vina inapoi, iar ea ar fi ramas cu acest mister nerezolvat.
Dar a tacut si l’a privit cum pleaca, fara sa ii zica nimic. Ramasese nemiscata si astepta sa isi revina.
-Hey! Haide sa impartim bucata asta de paine si sa mai stam de vorba!
Dar cuvintele care voiau sa iasa se loveau de buze si se intorceau din nou in gatul uscat.
A inceput sa alerge, dar nu in directia care ducea spre banca ei ci spre baiat. 
Ajunsa la el, cu rasuflarea taiata a articular usor un ,,Hai cu mine” si s’au indreptat amandoi intr-o directie necunoscuta. 
-Stiam ca o sa ma chemi. 

-Nu am facut-o pentru tine…

Rui Zink – ,,Asteptarea”

Pe vremea aceea, mi-era frica de tacere si nu percepeam ca nu e nimic rau sa ramai tacut in mijlocul unei conversatii intre 2 persoane care merg una langa alta. Tacerea e ca marea. Ne invaluie si ne scufunda, daca nu stim sa luptam cu ea; dar ne poate si legana, daca pierdem frica si ne lasam dusi. In cazul amandurora, mare si tacere, nu-i nimic mai rau decat sa dam din brate cuprinsi de panica. 

Simona Popescu – ,,Exuvii”

Mi se spune din ce in ce mai des sa ma maturizez, sa ma maturizez, sa ma maturizez. Habar n-am ce inseamna asta. Din cand in cand reusesc sa simulez. Si-al naibii, merge. 

 

Vanille – Part. 3

Se facuse liniste. Erau cateva priviri dezaprobatoare ale copiilor mai mici care voiau sa auda basme cu zane si Feti-Frumosi dar in rest, toti priveau curiosi. Vanille s’a incruntat pentru o secunda: erau prea multe amintiri. Apoi s’a hotarat. A privit insistent la proprietarul ochilor verzi care rostise cuvintele si a intins mana dupa o piatra. Toti priveau aproape spreriati. ,,Ce are de gand sa faca cu aia?!”.
Vanille, insa, calma, s’a ridicat de pe cutia pe care isi gasise locul si a intins piatra unui baietel.
-Sparge’o!
Acesta a privit curios si nedumerit la Vanille dar nu a spus nimic. A trantit piatra de asfalt. Un zgomot surd si atat. Vanille s’a aplecat dupa ea si i’a intins’o iar.
-Mai incearca.
Si tot asa. Abia la a 7-a incercare din forma ovala si fina a pietrei s’a desprins o bucata mica.
-Cat efort trebuie sa depui ca sa spargi o piatra? Si ganditi’va ca, piatra asta e alcatuita din milioane de fire de nisip, ceea ce ar trebui sa o faca sa se desprinda mai usor. Dar cum ele nu se tradeaza unele pe altele, piatra nu se sparge decat atunci cand, cateva din ele obosesc sa mai faca fata.
Asa sunt si copiii care arata la fel. Doar ca sunt doi si se sustin unul pe altul. Nici unul nu cedeaza si, uneori, nici macar nu ii poti desparti. Dar doar uneori, pentru ca rautatea oamenilor afecteaza mai mult doua suflete asemanatoare decat forta asupra unei pietre. Asa au fost odata un baiat si o fata.
Si multimea a intepenit la pauza brusca facuta de Vanille. Un zambet smecheresc s’a asezat pe fata fetei care priivea fix la baiatul din spate.

-Amandoi la fel ca infatisare: aceeasi culoare a parului, aceeasi culoare a ochilor si a tenului. Va las pe voi sa va imaginati culorile. Si stii ce era ciudat? Aratau la fel dar comportamentul era complet diferit. Daca baiatul era bland si ascultator, zambea des si ii placea sa stea in compania altor persoane, fata era aproape salbatica. Ea… ei bine… ii placea sa stea doar in compania fratelui ei care cauta atentie dar incerca sa se imaprta in doua: voia sa fie cu ea si sa joace propriile lor jocuri in timp ce isi dorea sa se afle in compania altor persoane. Atunci cand era impreuna cu sora sa, isi dorea cu ardoare sa asculte povestile altor oameni, iar atunci cand era impreuna cu altii il cuprindea un dor nestavilit de sora sa. 

Situatia a stat in felul acesta pana la varsta de 15 ani cand, din nu se stie ce cauza, mama gemenilor a murit, iar tatal lor, dupa scurt timp, din cauza durerii, s’a dus si el. Ramasesera doar ei doi si o matusa prea batrana ca sa poata avea grija de ei.
Dar fata se schimbase, nu mai era aceeasi persoana egoista si rea. Ii placea si ei sa stea in compania altora dar prefera compania baietilor pentru ca, ei bine, se transformase intr-o frumusete de fata cu bucle care ii saltau in jurul fetei la orice tresarire si ochii care te priveau insistent si curios. Purta cele mai frumoase rochii atunci cand iesea cu fratele ei in oras. 

-A da… Fratele ei. Aproape uitasem de el.
Si atunci Vanille a privit din nou cu rautate spre baiatul cu ochi verzi.

El era la fel ca atunci cand era mic doar ca, acum, ca si ceilalti baieti, se indragostise de sora lui. Era prea bun ca sa fie gelos pe ceilalti dar se simtea mandru ca el era cel care dormea in aceeasi camera cu ea, ca el era cel care o vedea in halatul ei de baie, ca el era cel care o insotea peste tot. Si el era fermecator doar ca, spre deosebire de sora lui, nu era inebunit dupa compania persoanelor de sex opus. Era rece si indiferent fata de fetele care dadeau semne ca il placeau. 

-Vreti sa va dezvalui numele lor? El era Aris, iar ea Iris. Nume simple dar pline de insemnatate.

Casa lor era plina de clinchetele vocii fetei:
-Aris, Aris te rog haide sa te joci cu mine, te rog!
Si Aris venea fara sa spuna o vorba, intrerupandu-se din ceea ce facea. Cand el o chema pe ea, situatia era diferita.
-Iris, Iris haide sa te joci cu mine, te rog!
-Aris acum am treaba. Mai tarziu te rog. Si trecea pe langa el, fluturandu-i in urma buclele.
Atunci cand Aris parea foarte dezamagit de refuzul ei, aceasta il pupa fugar pe frunte si il facea sa isi revina… in mare parte. Asa au inceput sa se joace doar atunci cand avea ea chef.
In ce constau jocurile lor? Mergeau in camera in care erau carti si le luau. Le asezau dupa culori, faceau forme, castele orice. Si se distrau.

-Dar, hai sa trecem peste partea asta si sa ajungem acolo unde vrem cu adevarat sa ajungem.

Intr-o zi in care afara ploua, si ploua si ploua, o zi in care nu puteai iesi sa te plimbi, Iris statea la geam si privea visatoare in departare. 
Aris, bine dinspus si avand chef de joaca a venit vesel si i’a propus sa se joace cu el dar ea nici macar nu l’a bagat in seama.
-Iris! Iris esti bine? Iris haideee.
Atunci ea s’a intors spre el si a zambit larg. 
-Aris vino langa mine. Si el a venit. Am intalnit pe cineva. Aris privea ciudat. Am intalnit un baiat, Aris. Si e bun cu mine si ma iubeste si il iubesc. In acea secunda in sufletul lui a incoltit gelozia. Si stii ce avem de gand? Avem de gand sa fugim dar tu, tu sa nu ii spui matusii. Iti spun pentru ca am incredere in tine si nu vreau sa iti faci griji pentru mine. 
Brusc, corabiile lu’ Aris s’au inecat. Ii promisese ca vor fi impreuna intotdeuna. Ca se vor juca in biblioteca amandoi si ca vor iesi impreuna afara. Iar acum urma sa plece, sa il paraseasca. Ochii lui erau inecati in lacrimi.
-Dar, Iris… nu poti sa pleci. Ma parasesti. Ma lasi singur? Nu poti… Ai promis. Ai promis ca vei fi aici pentru mine intotdeauna. Vin cu tine. Nu poti… Nu ma lasi aici. Ma omor.
-Doamne, Aris ce copil esti. Cum sa te omori? Vei vedea. Vei gasi si tu o fata frumoasa pe care o vei iubi si te vei juca cu ea, o sa invatati jocuri noi impreuna si o sa fie bine. Dupa ce Matusa moare tie iti va reveni toata averea si vei putea ramane aici fara nici o problema. O sa vezi. O sa te iubeasca.
Si Iris a plecat de acasa si doar Aris stia ca nu a patit nimic. Dar el era prea suparat. Pentru un timp nu a mai iesit din casa. A refuzat sa mai vorbeasca, sa se joace. Tot ce facea era sa stea in patul lui Iris, cu perna ei in brate, simtind mirosul ei.
Dar Iris a avut dreptate. Dupa cativa ani, Aris s’a trezit ca iubeste din nou o fata cu bucle fine, cu ochii atenti, cu un zambet de margaritar si cu o voce care suna ca un clinchet de clopotei. 
Si Aris parea fericit dar inca isi aducea aminte de Iris si de frumusetea ei, de zambetul ei si de jocurile pe care le stiau doar ei. 

Atunci Vanille a vrut sa se ridice si sa plece, dar vocea baiatului cu ochi verzi a rasunat:
-Si finalul?
-Nu exista final. Pentru ca ei inca traiesc. Sunt personaje care nu au murit. Inca sunt aici, spunea in timp ce isi punea un deget pe locul unde trebuie sa fie inima.
Si a plecat, urmarita indeaproape de doi ochi verzi si o pereche de pasi repezi.

-De ce esti ca mine?!

Vanille – Part. 1

Merge linistita,  strapunsa de o lama ascutita a calmului greu de suportat. Un par drept, negru, banal ii atarna usor pe frunte si pe umeri. E acoperit aproape in totalitate de o caciula mare din lana, una urata, ponosita. Ii ascunde ochii verzi, plini de durere si goliti de copilarie. Buzele ei nu au mai cunoscut de mult zambetul, iar sufletul nu a cunoscut niciodata fericirea. Mainile albe, fine, mici, stau stranse in buzunarele unui palton care pare a fi o patura uzata.
Inca nu e iarna, dar e frig. Nu stie ce are de facut. Nu stie daca va reusi sa supravietuiasca inghetului care avea sa cada asupra lumii in urmatoarele saptamani. Asa se gandea si la inceputul verii, cand viata ei a luat o noua intorsatura: cum va supravietui caldurilor infernale. Apoi toamna gandurile erau aceleasi: cum va supravietui ploilor ce aveau sa cada? Dar acum nu voia sa se gandeasca la asta. Nu voia sa se gandeasca la consecinte.
Hainele ponosite nu o fac sa mearga retrasa pe strada sau cat de cat cocosata. Merge normal, incearcand sa se integreze intr-o societate ce o respingea. Nu se simte injosita de 
ceea ce are pe ea. Stie ca tot ce conteaza e ceea ce ai in inima si in cap.
,,E un copil al strazii” ar zice unii. Ea ar zice ca e copilul nimanui, ca s’a bazat pe multi, dar ca niciodata nu se va mai baza. Ii place sa aiba totul obtinul datorita propriului efort, uneori aproape supraomenesc. Nu vrea sa cerseasca, vrea sa castige.
Pasii ei egali se indreapta spre aceeasi banca ascunsa printre salcii. Nu vrea sa fie vazuta. E obosita si simte o durere de gat aproape insuportabila. A vorbit mult, iar acum trebuie sa se duca sa mai viseze, sa mai inventeze povesti.
Pentru unii, povestile sunt amintiri, pentru ea, povestile sunt singurul ei mod de a trai.
Inainte avea si ea o biblioteca, un fotoliu comod si o sora geamana pe care o iubea. Acum 
mai are doar hainele de pe ea si amintirile frumoase. S’a pierdut de proprii ei parinti care nici macar nu au incercat sa o gaseasca. Sau poate ca nu s’a pierdut. Poate ca parintii ei au vrut sa o piarda. Dar sora ei? Saraca ei sora? Intotdeauna a fost mai slaba decat ea. Probabil ca a suferit mult cand nu si’a mai gasit umbra. dar acum probabil ca a uitat de ea. Au trecut aproape 7 luni de cand nu a mai vazut’o. Si ar mai vrea sa o zareasca odata, timida intr’un colt al unei camere pline de oameni, sau zambind atunci cand primii fulgi de nea ii atingeau obrazul. Acum, insa, ele sunt despartite. Probabil ca sunt la mii de kilometri distanta. Nu le mai leaga nimic. 
In oamenii pe care i’a gasit ca sa o asculte, Vanille e destul de comunicativa, dar tot ce face este sa zica povesti. Povesti pentru care primeste cate o bucata de paine, o sticla cu apa statuta si, uneori, cate ceva de imbracat. Dar acesti oameni nu stiu nimic despre viata ei. Totul e intuneric, iar atunci cand cineva ii cere sa povesteasca despre ea, este intampinat de o noua poveste, de fiecare data alta, prin care fata sugereaza cu blandete ca ea nu are un trecut, ci doar un viitor. 
Acum, ajunsa la banca rece, se aseaza incet si inchide ochii. Va sta asa pana cand vor aparea stelele, apoi se va culca tot aici, pe banca. Va astepta sa isi vada toata viata in fata ochilor, apoi va muri pentru cateva ore ca sa se trezeasca cu mintea bine umpluta cu povesti si fara migrena care ii umezea ochii.

-La revedere, Vanille. La revedere, chiar daca vrem sa ne spui o poveste.

Vanille – Part. 2

De ce se adaptase si se resemna la tot ceea ce o inconjura?
Acum se indreapta cu pasi repezi spre ceea ce pare a fi un mic cartier de la periferia orasului.
Inca isi mai aduce aminte numele ei complet, numele ei adevarat. Dar nu il mai vrea. Il reneaga. Vrea sa uite acel trecut frumos, fericit. Vrea sa ajunga cineva prin povestile pe care le zice, sa ajunga cineva fara banii si posibilitatile pe care i le ofereau vechii parinti.
Acum parintii ei erau tufele de trandafiri uscati in acel anotimp si bratele lungi ale unei salcii goale.
Si-a uitat caciula pe banca pe care doarme de obicei si vantul sufla in parul ei cu o energie de nestavilit. Ii e dor de o cana de lapte cald cu cacao imapartita la doua, de cele doua cornuri cu ciocolata pe care, desi erau doua, fiecare era imapartit in doua. Ii e dor de tot ce avea inainte si impartea la doi. Dar sora ei mereu a fost putin mai egoista. Probabil ca se bucura acum ca nu mai are cu cine sa imparta.
Sora ei… erau atat de diferite si totusi aratau la fel. Vanille era calma, nu se enera niciodata si nu avea puterea sa se impotriveasca surorii ei care, desi mai slabuta, avea un comportament mai violent, era capricioasa si se infuria imediat. Tot ce avea Vanille, ii lipsea surorii ei si invers. Singurul lucru care le asemana era aspectul vizic: amandoua inalte, brunete, cu ochi verzi si buzele rosii. Niste gene mari ii impodobeau pleoapele albe si cativa pistrui [identici, pe ambele fete] semanau cu niste lacrimi care nu au curs niciodata.
La inceput, cand s’a pierdut, Vanille a fost, cateva zile, intr-o convalescenta care nu ii permitea sa se 
miste, sa clipeasca sau macar sa se hraneasca. Astefel, dupa cateva zile in care nu s’a miscat, un trecator a vazuto si a incercat sa vorbeasca cu ea. Punand tacerea ei pe seama caldurii si a foamei, a luat fata in brate pana acasa. Acolo, Vanille a inceput sa fie constienta ca poate face diferite lucruri si fara sora sa si ca inima ei este capabila si de alte sentimente decat tristetea. A inceput sa zambeasca, sa vorbeasca si chiar sa spuna povesti. Asta era activitatea ei preferata, nu? Omul i’a promis ca o va vizita zilnic si ii va da de mancare pentru o poveste, doar cu conditia ca ea sa isi gaseasca un loc in care sa doarma, pentru ca el nu o putea tine.
Si a venit in fiecare zi la ea, i’a adus cate un colt de paine si, in zilele mai friguroase lapte caldut. Un adevarat festin.
Dar acum a ajuns la locul in care, deja, cativa copii o asteptau nerabdatori. Gata cu gandurile melancolice. Nu a zambit dar copii nu se asteptau. Nu au vazut niciodata, pe fata alba cu ochi verzi, un zambet propriuzis. Nici nu se mai asteptau. Nimeni nu stia nimic concret despre ea, dar toti stiau ca a trecut prin clipe grele.
S’a asezat linistita pe o cutie de carton care, sub greutatea ei a cedat si acum parea ca sta pe un tron fara picioare, inconjurata de un alai care astepta cu ochii lucitori.
A privit resemnata spre multime. Aceeasi ochi pe care deja ii cunostea. O privire mai atenta si a zarit, undeva mai in spate, o pereche de ochi verzi si, pentru o clipa, inima ei a sangerat. Probabil ca s’a observat si pe fata ei pentru ca ceilalti ochi au privit in spate spre nou-venitul. Acesta a privit surprins spre ceilalti dar nu a spus nimic. Avea un par negru si ochii verzi. Tenul alb ca laptele si cativa pistrui aruncati la nimereala. Parul, scurt si ciufulit ii dadea un aer de strangar si buzele, rosii il faceau sa para un strengar romantic. Un ultim romantic.
Dar Vanille nu s’a lasat pacalita si s’a uitat spre multimea care incepea din nou sa priveasca spre ea. Asa. ,,Subiectul” spuneau ochii ei.
Niciodata nu vorbea in plus. Doar povestea si apoi se ridica si pleca. Nimeni nu o urmarea, cu exceptia celui care avea sa ii dea mancarea. Si acesta se limita pana la coltul strazii. Apoi nimeni nu stia unde dispare pentru ca nimeni nu se astepta ca, un copil imbracat saracacios si fara parinti sa mearga prin centru orasului.
-Povesteste despre gemeni, despre copii care arata la fel.

Sufletul celor trei trandafiri morti

Trei trandafiri rosii, uscati, simbolizand trei iubiri care s-au consumat, stau agatati, cu floarea odata mare, rosie, in jos, de un dulap oarecare. Acum sunt morti si, la fiecare atingere, parca le poti simti frunzele care tipa, inspaimantate ca din moment in moment se vor rupe de tulpina care odata le tinea in viata. 

As spune ca sunt tristi dar nu sunt sigura. As putea spune ca ultimul firicel din viata lor s-a dus treptat, odata cu fiecare iubire consumata. Dar, in ochii mei de copil, ei inca par vii. Intr-un mod inexplicabil, ceva imi zice ca inca sunt vii, ca ei inca asteapta. Poate ca spera sa imi intorc privirea la una din acele iubiri consumate intr-un mod ireversibil. Poate daca o sa fac asta, unul dintre ei s-ar face iar rosu, iar frunzele nu i-ar mai tipa de durere la fiecare atingere, ci ar fosni de fericire. 

Fiecare din ei simbolizeaza o parte importanta a vietii mele. Fiecare din ei mi-a influentat modul de a fi si fiecare m-a invatat cate ceva. 
Prima floare a venit la mine intr-un 8 martie. Eram intr-un loc nou, plin de persoane noi. Eram speriata si abia avem prieteni. Dar o iubire puerila inca ma lega de locul celalalt. Prima iubire probabil si cea mai semnificativa. Am invatat sa nu mint si sa nu cred chiar totul. Am invatat ca o prietenie, daca trebuie sa fie, o sa reziste in fata multor obstacole. Si am invatat ca daca o prietenie pare perfect potrivita, nu trebuie sa incerci sa o transformi intr-o iubire care nu poate sa iti aduca decat durere si care sa te mistuie cu un dor arzator pentru o persoana pe care nici macar nu esti sigur ca o cunosti cum e ea, ci cum vrea ea sa para.  Totusi, prietenia asta inca inseamna foarte mult pentru mine. Stiu ca intotdeauna am pe cine sa ma bazez, atunci cand toti ma pedepsesc, intorcandu-mi spatele. Pentru ca el nu ma judeca si ma accepta asa cum sunt. A fost prima iubire, si sunt sigura ca va fi aici pentru mine si cand ultima-mi iubire ma va face sa lacrimez in liniste, cand o sa ma simt cea mai singura, cand o sa simt ca nimeni nu ma intelege. M-a ascultat plangand fara sa poata face nimic. M-a ascultat tipand la el fara ca el sa aiba vreo vina. M-a auzit chicotind de fericire si oftand de dor. Floarea rosie are un loc de onoare, este incadrat de celelalte doua iubiri mistuite. 
A doua floare nici macar nu e primita. Intr-un gest disperat de a nu uita zilele bune, mi-am cumparat singura un cadou. Nu il pastrez pentru ca are o semnificatie speciala, pentru ca nu are. Il pastrez pentru ca imi aduce aminte de o perioada in care eram fericita, o perioada in care poate nu eram inteleasa pe deplin, dar eram iubita. O perioada lunga din care am ramas cu o groaza de amintiri, atat placute cat si neplacute. Atunci nimic nu mi se parea prea greu, nimic nu ma chinuia destul. Atunci inca ma simteam copil pe deplin. Poate si din cauza faptului ca la primul moment de maturitate pe care il afisam mi se reprosa ca nu mai sunt aceeasi. Deci poate ca am fost copil constransa fiind de imprejurimi. Dar odata consumata si aceasta iubire, probabil m-am maturizat brusc, recuperand. Nu stiu daca este, neaparat, un lucru bun. Atunci imi petreceam majoritatea timpului zambind si razand cu gura pana la urechi. Acum ma rezum la a plange incetisor si la a suferi mai mult ca niciodata. Poate nu sunt facuta sa fiu adult. E prea chinuitor pentru mine. Trebuie sa imi dau prea mult silinta. Nu sunt diplomata, nu sunt tare, nu pot sa ma abtin din plans daca cineva ma raneste, si nu pot sa iert cu atata usurinta ca altii. 
Ultima floare. Nu a fost un gest disperat. A fost un cadou, zic eu, facut din suflet. De atata entuziasm, la 10 minute dupa ce am iubit trandafirul ala l-am lipid repede langa ceilalti, de frica sa nu se spulbere si iubirea asta, si sa nu se clasifice printre cele mai importante. Suferinda fiind in urma celorlalte doua iubiri am spus ca nu o sa mai incerc sa iubesc. Am impus reguli care nu m-ar fi lasat niciodata sa ma apropii de el. Am sustinut lucruri care nu erau adevarate doar pentru a ma pazi. Dar a reusit sa vada prin ele, sa vada care e adevarul. M-a facut sa il iubesc si apoi l-am facut sa ma iubeasca. Apoi, Ceva a interveit si nu a mai fost la fel. Incet incet ne-am departat unul de altul, am fugit in directii diferite. Ne-am dat silinta, la inceput, sa chinuim relatia, sa tragem de ea, sa o fortam. Dar, bineinteles ca nu a functionat. Acum stiu ca o iubire nu se forteaza, nu poti sa tragi de ea pentru ca asa vrei tu. Chiar daca vreti amandoi exista posibilitatea sa nu se mai poata. S-a consumat si gata. 
Fiecare trandafir a avut un suflet care s-a stins incet, incet dar definitiv.