Arhive pe categorii: Povesti

Sufletul celor trei trandafiri morti

Trei trandafiri rosii, uscati, simbolizand trei iubiri care s-au consumat, stau agatati, cu floarea odata mare, rosie, in jos, de un dulap oarecare. Acum sunt morti si, la fiecare atingere, parca le poti simti frunzele care tipa, inspaimantate ca din moment in moment se vor rupe de tulpina care odata le tinea in viata. 

As spune ca sunt tristi dar nu sunt sigura. As putea spune ca ultimul firicel din viata lor s-a dus treptat, odata cu fiecare iubire consumata. Dar, in ochii mei de copil, ei inca par vii. Intr-un mod inexplicabil, ceva imi zice ca inca sunt vii, ca ei inca asteapta. Poate ca spera sa imi intorc privirea la una din acele iubiri consumate intr-un mod ireversibil. Poate daca o sa fac asta, unul dintre ei s-ar face iar rosu, iar frunzele nu i-ar mai tipa de durere la fiecare atingere, ci ar fosni de fericire. 

Fiecare din ei simbolizeaza o parte importanta a vietii mele. Fiecare din ei mi-a influentat modul de a fi si fiecare m-a invatat cate ceva. 
Prima floare a venit la mine intr-un 8 martie. Eram intr-un loc nou, plin de persoane noi. Eram speriata si abia avem prieteni. Dar o iubire puerila inca ma lega de locul celalalt. Prima iubire probabil si cea mai semnificativa. Am invatat sa nu mint si sa nu cred chiar totul. Am invatat ca o prietenie, daca trebuie sa fie, o sa reziste in fata multor obstacole. Si am invatat ca daca o prietenie pare perfect potrivita, nu trebuie sa incerci sa o transformi intr-o iubire care nu poate sa iti aduca decat durere si care sa te mistuie cu un dor arzator pentru o persoana pe care nici macar nu esti sigur ca o cunosti cum e ea, ci cum vrea ea sa para.  Totusi, prietenia asta inca inseamna foarte mult pentru mine. Stiu ca intotdeauna am pe cine sa ma bazez, atunci cand toti ma pedepsesc, intorcandu-mi spatele. Pentru ca el nu ma judeca si ma accepta asa cum sunt. A fost prima iubire, si sunt sigura ca va fi aici pentru mine si cand ultima-mi iubire ma va face sa lacrimez in liniste, cand o sa ma simt cea mai singura, cand o sa simt ca nimeni nu ma intelege. M-a ascultat plangand fara sa poata face nimic. M-a ascultat tipand la el fara ca el sa aiba vreo vina. M-a auzit chicotind de fericire si oftand de dor. Floarea rosie are un loc de onoare, este incadrat de celelalte doua iubiri mistuite. 
A doua floare nici macar nu e primita. Intr-un gest disperat de a nu uita zilele bune, mi-am cumparat singura un cadou. Nu il pastrez pentru ca are o semnificatie speciala, pentru ca nu are. Il pastrez pentru ca imi aduce aminte de o perioada in care eram fericita, o perioada in care poate nu eram inteleasa pe deplin, dar eram iubita. O perioada lunga din care am ramas cu o groaza de amintiri, atat placute cat si neplacute. Atunci nimic nu mi se parea prea greu, nimic nu ma chinuia destul. Atunci inca ma simteam copil pe deplin. Poate si din cauza faptului ca la primul moment de maturitate pe care il afisam mi se reprosa ca nu mai sunt aceeasi. Deci poate ca am fost copil constransa fiind de imprejurimi. Dar odata consumata si aceasta iubire, probabil m-am maturizat brusc, recuperand. Nu stiu daca este, neaparat, un lucru bun. Atunci imi petreceam majoritatea timpului zambind si razand cu gura pana la urechi. Acum ma rezum la a plange incetisor si la a suferi mai mult ca niciodata. Poate nu sunt facuta sa fiu adult. E prea chinuitor pentru mine. Trebuie sa imi dau prea mult silinta. Nu sunt diplomata, nu sunt tare, nu pot sa ma abtin din plans daca cineva ma raneste, si nu pot sa iert cu atata usurinta ca altii. 
Ultima floare. Nu a fost un gest disperat. A fost un cadou, zic eu, facut din suflet. De atata entuziasm, la 10 minute dupa ce am iubit trandafirul ala l-am lipid repede langa ceilalti, de frica sa nu se spulbere si iubirea asta, si sa nu se clasifice printre cele mai importante. Suferinda fiind in urma celorlalte doua iubiri am spus ca nu o sa mai incerc sa iubesc. Am impus reguli care nu m-ar fi lasat niciodata sa ma apropii de el. Am sustinut lucruri care nu erau adevarate doar pentru a ma pazi. Dar a reusit sa vada prin ele, sa vada care e adevarul. M-a facut sa il iubesc si apoi l-am facut sa ma iubeasca. Apoi, Ceva a interveit si nu a mai fost la fel. Incet incet ne-am departat unul de altul, am fugit in directii diferite. Ne-am dat silinta, la inceput, sa chinuim relatia, sa tragem de ea, sa o fortam. Dar, bineinteles ca nu a functionat. Acum stiu ca o iubire nu se forteaza, nu poti sa tragi de ea pentru ca asa vrei tu. Chiar daca vreti amandoi exista posibilitatea sa nu se mai poata. S-a consumat si gata. 
Fiecare trandafir a avut un suflet care s-a stins incet, incet dar definitiv. 

Din partea celor fara de nume

Image

Stă singur, melancolic, la o masă. Bea dintr-o sticlă de bere şi fumează liniştit o ţigară. Nu se mai uită în jur. Nu îl mai interesează de restul. I-a frânt inima. De ce? A încercat să fie drăguţ, să îi facă pe plac, să nu o facă să sufere, să o iubească. A iubit-o. O iubeşte. Dar a trecut prea mult timp.   I-a fost alături, iar acum nici măcar nu se mai salută. E supărată pe el. Acum e cu un altul. Un anonim, un om banal.El nu pare să o iubească, pare că a mai fost cu altele că ea. Nu pare să se mândrească cu ea.

El era cel mai fericit când se ţineau de mâna pe stradă, când râdeau împreună. când se refugiau în aşternuturile verzi, când fugeau sub pătura caldă după îmbrăţişări şi mângâieri. Dar acum ea nu mai e. Pentru ce să mai viseze? Pentru ce să îşi mai facă rău? Lui i se părea frumoasă. I se părea fermecătoare mai ales atunci când zâmbea. L-a învăţat să râdă, să fie sincer, să plângă, să zboare; l-a învăţat că dragostea e alcătuită şi din certuri, din momente penibile.

Mai trage un fum adânc în piept şi se gândeşte în continuare la ea. Când simte că ochii îl ard, renunţă şi încearcă să privească în jur.

În încăpere nu mai sunt aceleaşi persoane, iar în faţă are o altă bere rece. Nu îşi aduce aminte să o fi comandat. Atunci atenţia lui se îndreaptă în altă parte.

Acolo, la câteva mese depărtare, stă o Ea care îl priveşte insistent: ochii negri, mari, scânteietori, tenul măsliniu, lucios, părul negru care îi cade uşor pe umeri în valuri agitate, mişcările sigure.

Îi face semn de ,,Vin-o aici!”, iar el, înainte să realizeze ce face, se îndreaptă spre masa ei, cu berea în mâna şi ţigara în cealaltă.

E colorată gentil de haine şi învelită uşor în mirosul parfumului ieftin pe care îl poartă. O observă mai atent şi vede că pe ochi i-a căzut un machiaj plin de curaj şi un ruj roşu pe buzele mari.

-Bună. Eu sunt Stefan.

`           – Eu nu am nume, nu trebuie să îmi ştii numărul sau adresa, nu trebuie să mă iubeşti. Dacă te deranjez, poţi simplu să te ridici şi să pleci, deşi aş putea fi o fată oarecare sau un înger izgonit din cer.

Şi aşa au început să poarte o discuţie banală despre ce făcea fiecare, despre ce le place. Dar nu a durat prea mult. Au luat un taxi şi s-au grăbit spre casă tinandu-se de mâna că şi când s-ar fi cunoscut dintotdeauna.

S-a refugiat şi cu ea printre aşternuturi, fără grabă dar cu emoţii şi nerăbdare bine stăpânite.

În timp ce ea rămâne pierdută printre cearceafuri şi vise, el se ridică şi se aseaza la biroul lui vechi. Ia primul pix şi încearcă să scrie ceva. Nu. Nu îi iese. Imaginaţia lui a zburat peste mări şi ţări. Oftează supărat şi îşi sprijină capul în palmă: nu a mai scris de atât de mult timp.

Simte căldura Ei lângă el şi tresare. Ea nu îi dă atenţie şi citeşte repede propoziţiile aşternute pe foaie.

Chicoteşte şi spune:

-Ai încercat să te minţi. Aşa faci de fiecare dată? Fii sincer cu tine măcar atunci când scrii. Dacă cineva te acuză poţi să foloseşti ficţiunea în avantajul tău, dacă cineva spune că nu ai imaginaţie spui că e ceva real. Doar nu te minţi pe tine. Nu atunci când scrii. Atunci încearcă să îi minţi pe toţi ceilalţi, lasandu-te pe tine deoparte.

Se uită buimăcit la ea şi nu spune nimic.

-Scrie-mi o poezie. Oricât de greu o să îţi fie, o să reuşeşti. Ai mâna

obişnuită cu condeiul şi gândul obişnuit cu fantezia.

-Dar eu nu scriu poezii.

-Nu există. Oricine poate scrie ce vrea, atât timp cât îşi dă silinţa.

Simte ultima replică ca pe o lovitură după ceafă. El întotdeauna a putut face ce a vrut când s-a chinuit. De ce nu ar putea şi de data asta?

Ea se strecoară din nou în pat, iar el rămâne obosit la birou. Se chinuie puţin, apoi începe să scrie. Primul vers a fost un chin, dar după aceea, totul a venit de la sine. A scris aproape o pagină de versuri, apoi s-a oprit. Doar atunci când pixul a atins lemnul biroului, a simţit oboseala care îl cuprinsese. S-a strecurat lângă necunoscuta aceea frumoasă şi a căzut într-un somn adânc şi odihnitor.

Când s-a trezit soarele deja îi mângâia faţa. S-a ridicat încet, căutând din priviri frumoasa aceea plină de mister. Se trezise hotărât să o facă să vorbească, să o facă să fie numai a lui.

Dar nu era acolo. S-a dus în bucătărie unde a găsit două căni de cafea: una goală cu urme de ruj roşu, şi una plină cu cafea călduţă. Mirosul ei se simţea încă acolo.Merge până la birou, dezamăgit şi supărat pe el însuşi că adormise. Îşi trece mâna prin părul negru şi se uită la foaia mâzgălită cu o seara înainte. Un scris frumos, ordonat, acoperă un colţ înainte gol al paginii:

,,Eu nu am nume. Dar tu ai unul şi trebuie să îl faci cunoscut.’’

Ce e Marea?

Image

Mă apropii încet, încet de el și îi pun mâna pe umăr. Tresare și își îndepărtează pentru o clipă privirea de la geam ca să mă privească. Apoi revine în poziția de la început.

De când ea a plecat, stă și privește fix pe geam, privește marea învolburată. M-am gândit de multe ori de ce. Am încercat să îmi explic, m-am întrebat dacă acolo își găsește el alinarea. Eram curioasă, dar nu am avut curajul să îl întreb nimic.

                       Mă pun în locul lui și mă gândesc. Mă gândesc că acolo e locul în care își lasă el libere toate speranțele. Le lasă să se scufunde și să se înece încet, altora le agăță o piatră de gât și așteaptă. Așteaptă până când un val vine și le distruge, le izbește de mal și le face să dispară, le face să moară. E locul lui în care se scufundă, încet, dar sigur. Fiecare speranță pe care o lasă acolo e o parte din el, o părticică din inima lui. El însuși se îneacă, el însuși se scufundă și se izbește de mal. Simte durerea de câte ori vede cum o parte din el ajunge din nou la suprafata, moartă de data asta.

                       Dar asta e doar părerea mea. Părerea unui copil cu o viață aparent perfectă, care nu știe ce e durerea. El însă știe. Știe că ea l-a părăsit și a plecat departe, fără să se uite înapoi. Sau poate s-a uitat, poate că încă se gândește la el dar nu are cum  să îi dea de știre. El nu a plâns nici o clipă. Se uită încruntat, în aceeași poziție pe care o are acum, spre mare, încercând, poate, să o zărească acolo.

                       Îmi mușc o secundă buzele și strâng din ochi. Inconștient, îi strâng și umărul pe care mâna mea încă tremură. Aș vrea să îl iau în brațe dar nu mă lasă. Mă întreb dacă asta l-ar face să cedeze.

                       -Emanuel, ce e marea? Ce e marea pentru tine? De ce te uiți încontinuu acolo. Nu se schimbă nimic, Emanuel, și ea nu se întoarce. Nici pentru mine și nici pentru tine.

                       Tace. Nici măcar nu pare să mă fi auzit. O lacrimă îmi alunecă încet pe față, îmi mângâie obrazul roșu și își continuă drumul pe gât. Lacrima asta, însă, pare să o audă, pare să o simtă. Lacrima asta îl convinge să îmi răspundă.

                       -Uneori am impresia că o văd, că îi văd vaporul cum se întoarce. Îl văd mic, în depărtare, cum plutește liniștit. Apoi îmi dau seama de adevăr. Îmi dau seama că de fapt retrăiesc ziua în care a plecat. Îmi dau seama că vaporul ăla devine din ce în ce mai mic, nu invers. Realizez că se îndepărtează. O visez noaptea, o visez cum plânge în timp ce, și eu, plâng pe genunchii ei, și îi zic ce mă doare. Îi zic că nu mai am speranțe să înec, îi zic cât de dor îmi e de ea și cât aștept să se întoarcă. Și ea îmi răspunde. Dar nu îmi alină durerea și dorul. Nu. Ea îmi zice că lacrimile ei, ale mele, ale tale, lacrimile tuturor, au format marea. Lacrimi sărate care alunecă din ochii noștri formează marea. Pentru că marea e durere. Marea e durerea pe care toți oamenii o simț. Și totuși nu trebuie să plângem. Marea nu e menită să crească, să ne acopere cu totul. Nu trebuie să plângi, Noa. Nu. Știu că ai încercat să fii tare, să îmi arăți că nu te afectează, că totul o să fie bine. Dar și tu știi… Știi că nu e așa. Știi că o mamă nu trebuie să își părăsească copiii, să îi lase singuri pe lume, fie ei și maturi.

                       Tac și îmi mușc iar buzele, mă abțin să nu izbucnesc în lacrimi. Mă întreb la ce vapor se referă, dar apoi mintea mea zboară. Și pe mine mă doare, chiar dacă nu am fost niciodată apropiată de ea. Chiar dacă nu m-a iubit cum l-a iubit pe el, chiar dacă nu i-am simțit aproape niciodată prezența în casă, acum sunt capabilă să îi simt absența. Dacă pe el mama l-a învățat să iubească, pe mine nu. Eu am avut grijă de mine singură, eu am învățat să iubesc cum învață un cățeluș fără stăpân să înoate. Un cățeluș care, împreună cu ceilalți pui, e vârât într-un sac și aruncat în apele unui râu. Eu am învățat să găsesc o cale de scăpare în orice situație. Chiar și cu plânsetele celorlalți răsunându-mi în urechi, plânsetele celor care au dat greș, eu am învățat să iubesc. Eu am ajuns la mal. Emanuel, însă, a avut parte de ajutor de fiecare dată. Atunci când a suferit a avut pe umărul cui să plângă, atunci când s-a bucurat a avut cu cine să își împărtășească fericirea. Eu, în schimb, am fost singură. Mi-am păstrat suferințele pentru mine, bucuriile la fel.

                       Nici în mintea mea, marea nu e doar un loc în care mă pot scălda în zilele însorite. Eu îmi înec acolo doar grijile, și doar temporar. Le las să se scalde și ele, dar la o distanță considerabilă de mine. Apoi, când ies din apă, le chem înapoi, și ele vin în grabă, îmi acaparează iar mintea. Prea rar mor acolo lucrurile care mă chinuie.

                       Dar lucrurile astea îmi trec prin minte în mai puțin de o secundă și realizez că, de fapt, eu nu îi simt lipsa în viața mea, ci îi simt lipsa în viața lui Emanuel. El e cel care are nevoie de ea, el, care era plin de viață, acum își rezumă activitatea la a sta cu ochii îndreptați spre geam. Îi plâng de milă în gând și îi șoptesc.

                       -Emanuel, dar tu nu știi? Tu ai uitat din nou? Ai uitat că mama a murit? S-a dus într-un loc mai bun, în care bolile nu o mai pot ajunge. A plecat și te-a lăsat cu mine. Suferința nu mai există pentru ea. Trebue să îți aduci aminte de bunătatea ei și  să te bucuri. Să te bucuri că acum nu mai suferă, să te bucuri că acum e într-un loc mai bun, un loc din care ea te păzește și încearcă să îți aline durerea. Nu mai fi trist. Ea nu te vrea așa. Haide, haide să mergem amândoi în bibliotecă și să râdem de cărțile cu poze, să citim fragmente din romane de dragoste și să uităm de durere. Așa cum făceam și altădată. Hai să uităm amândoi de durere. Mă omoară disperarea asta liniștită în care te scufunzi. Tu nu ești așa. Haide. Hai cu mine.

                       Îl iau de mână și încerc să îl îndepărtez de geam, dar rămâne impasibil. Oftez și îi eliberez mâna dintr-a mea. Îl las să moară încet în mare. Aș vrea să își înece durerea, dar știu că nu o să reușească să facă asta. Știu că o să continue să își înece speranțele, visele și voia-bună. Lui nu-I mai pasă. A murit odată cu ea. Inima lui a încetat să mai bată în momentul în care ea l-a lăsat singur. O blestem în gând și o cert că mi-a răpit fratele. Mă îndrept singură spre bibliotecă, și încerc să citesc. Nu reușesc. Privesc cum literele se încețoșează și lacrimile-mi udă foaia. Nu îmi plâng mamă. Îmi plâng fratele.