Arhive pe categorii: Domnul Conte

La revedere, Domnule Conte

butterflyDomnule Conte, viaţa mea se sfârşeşte… Am vorbit atât de mult cu tine şi tu… tu nu mi-ai înţeles nici o vorbă. De ce? De ce am parte de o iubire imposibilă?

Aripile mele stau lipsite de viaţa în faţa ta. Ştii că mor… Ştii că mă sting. Mă priveşti într-un fel… diferit. Mi-ar plăcea să cred că e durere în ochii tăi.

Te iubesc, domnule Conte, indiferent de ce o să ajung după ce mor. Poate că o să mă iei de o aripă şi o să îmi arunci corpul în curtea cu găini, să mă mănânce, să îmi devoreze corpul, gândul, sentimentele. Poate că vei elibera cărăbuşul, norocul, să se ducă la altcineva. Să fie acolo pentru altcineva. Sau poate îmi vei lua încet corpul în palmă şi mă vei aşeza pe o floare care, odată cu dispariţia soarelui, se închide încet iar eu, în zorii zilei, nu o să mai fiu acolo. Furnicile mici îmi vor duce corpul într-un loc doar de ele ştiut. Nu mă vei mai vedea niciodată, domnule Conte.

Probabil că sunt al n-lea fluture care îţi face declaraţii de dragoste, dar pot fi sigură că nimeni nu ţi-a mai purtat o dragoste atât de intensă ca mine.

Te văd cum încerci să deschizi gura, să zici ceva, dar te opreşti când cuvintele ajung pe vârful limbii… Probabil că îţi e frică să nu te audă cineva şi să te creadă nebun.

Dar pe mine m-a auzit toată grădina şi nu mi-a păsat. Au ţipat la mine şi au zis să îmi îndrept dragostea spre altcineva, cineva de speţa mea…

Ştii ce se zice printre noi, vieţuitoarele din grădină? Că iubirea unui fluture e sfântă, pentru că noi, când iubim, ne dedicăm în totalitate. Îţi vine să crezi?

 Oricine profită de asta, înafară de tine, domnule Conte…

Te iubesc, Domnule Conte

butterflyAm învăţat să îţi simt orice atingere, domnule Conte. Îţi cânt dragostea acum. Îţi cânt dragostea şi ura. Dragostea mea şi ura ta.

Sunt singură cu tine. Eu zbor, tu încerci să ţii pasul. Sau tu mergi, încerc şi eu.

Acum sunt conştientă de fiecare atingere a ta şi îmi place. Mă faci să tremur şi să ajung la extaz. Te iubesc, Domnule Conte, atunci când mă mângâi sau când mă strângi în palmă, când îmi sfâşii aripile sau când le săruţi, când ţipi la mine sau când îmi şopteşti. Te iubesc tot timpul.

Tu ai sentimentele mele şi norocul la tine. Am reuşit să vorbesc azi cu el. Tu nu erai atent. Apoi ai venit şi ai vorbit tu cu mine. Voiam să îţi zic să eliberezi măcar cărăbuşul, să îl laşi şi pe el în grădină, să se plimbe şi el printre flori, să facă cunostiinta cu gărgăriţele. Dar tu nu mă înţelegi, domnule Conte. Tu nu mă poţi înţelege. Dar eu? Eu de ce te înţeleg?

Şi zic că te iubesc. Şi da, aşa e, chiar dacă eu am o viaţă scurtă, scurtă. Şi mă gândesc că aş vrea să fiu o femeie. Să mă poţi înţelege şi să mă poţi iubi. Dar cum aş mai zbura, după aceea? Nu pot înţelege viaţa fără zbor. Sau poate că, iubirea ta îmi va face aripile să crească, mă va face să înţeleg.

Nu am putut să mă îndrăgostesc de un alt fluture, sau de o gânganie anostă. Mi-a trebuit să mă îndrăgostesc de tine. Şi nu regret. Sunt doar geloasă.

Peste puţin timp mor, domnule Conte. Şi ce mă fac? O să mor şi nu o să te mai am. Alt fluture, poate mai mare şi mai frumos, te va iubi. Iar tu, tu poate îi vei vorbi şi lui, îi vei tăia aripile, îi vei spune tot ce ai pe suflet. Şi nici măcar nu o să te gândeşti la mine.

Vorbesc uneori cu ţâncii ăia, cu omizile. Sunt geloase că eu am aripi ,,mari” şi ,,colorate”. Dar ele nu ştiu că nu sunt singurul fluture din grădină şi că, de fapt, sunt alţii mult mai mari. Probabil chiar ele se vor transforma în fluturi mai mari şi mai frumoşi.

Eu o să mor. Mai am puţin şi zbor. Deja îmi simt aripile îngreunate şi picioarele moi. Aşa se întâmplă.

Acum deschizi încet ochii. Ai dormit tot timpul ăsta în care eu mi-am pus sufletul pe tavă. Tu nu ai auzit. Doar când dormi îţi pot face declaraţii de dragoste, domnule Conte.

Mişti mâna pe care stau eu şi te uiţi la ea. Îmi zâmbeşti.

-Bună dimineaţa, fluturaş.

Te aud, şi eu aş mai ţine odată discursul ăsta, doar să ştiu că mă auzi, că mă asculţi, că mă înţelegi.

Te iubesc, domnule Conte, şi asta e tot ce contează.

La tine plâng, Domnule Conte

butterfly

Domnule Conte, de ce îmi omori prietenii?

Găseşti furnici mici şi le omori. Sunt prietenele mele, sunt sentimente. Le calci în picioare sau le strângi amuzat între degete. Le amăgeşti cu firmituri de pâine uscată, apoi începi să le striveşti ca şi cum nu le-ai vedea. Le cauţi casele, acele castele minunate dar incolore, şi le distrugi intenţionat, torni apă sau dai cu piciorul oricărei şanse la viaţă.

Eşti jalnic, domnule Conte. Ştii cine era cărăbuşul ăla mare pe care l-ai prins şi l-ai pus într-un borcan la sfârşitul săptămânii trecute? Era norocul meu, domnule Conte, norocul meu. Singurul pe care mă mai puteam baza.

Acum e prins în borcanul tău, domnule Conte şi nu reuşesc să dau singură capacul jos. Îmi vreau cărăbuşul înapoi. Era, şi el, prietenul meu.

Ştii cu ce gând m-am trezit dimineaţă? Chiar înainte de a-mi întinde aripile, înainte de a deschide ochii, înainte de a observa că nu sunase ceasul?

Moartea – viaţa irelevantă pe care ne-o oferă un anturaj infect.

Exact aşa sună. Ce vrea să inseamne asta?

Sunt speriată, domnule Conte, şi singura persoană care mă poate asculta eşti tu, suflet de piatră. Doar la tine mă pot plânge. Doar tu ma poţi auzi şi doar la tine pot să ţip cât mă ţine gura. Doar ţie îţi spun cât de singură mă simt, cât de mult îmi doresc să dau timpul înapoi, cât îmi doresc să mă schimb sau măcar să schimb o parte din viaţa asta.

Doar tu mă asculţi… dar fără să mă înţelegi

Gânduri pentru Domnul Conte

 

butterfly

Domnule Conte, de ce eşti mârşav?

Mă laşi să mă învârt printre florile din grădina ta, apoi iei un cuţit şi îmi faci mici crestături, mă pedepseşti, chipurile pentru că… am pierdut vremea. Dansez printre culori şi miresme, înţeleg optimismul şi buna-dispoziţie, îmi cânt fericirea prin zâmbete, apoi tu vii şi îmi crestezi aripile?!

Iei un cuţit subţire, dar a cărui lamă luceşte în lumina slabă a becului din spatele tău. Şi mă sperii, toţi muşchii mei se încordează, iar tu vii cu un zâmbet plat şi îmi atingi aripa cu lama rece. Liniuţă după liniuţă. Precise. Clare. Ştii ce faci. Şi faci asta până când lacrimile mele încep să lase urme pe faţa mea, până când buzele încep să sângereze din cauza dinţilor care le sfâşie pentru a opri lacrimile.

Şi îmi arunci cuvinte. Cuvinte pe care în scurt timp o să le regreţi, cuvinte care îmi provoacă suferinţă, care îmi fac inima să se scalde în sânge. Dar eu ştiu… am pierdut vremea, am stat degeaba. M-am simţit bine, am profitat prea mult, am sperat prea mult la optimism şi pace… Sunt de acord cu tine. Merit… Tocmai de aceea încerc să îţi înfrunt cuvintele.

Regret şi tu ai înţeles. Te iubesc, ai înţeles şi asta.

Şi poate că asta te face să te opreşti, sau faptul că ai o urmă de compasiune în tine. Dar îţi văd zâmbetul cum păleşte şi în ochii tăi apare frică.

-Ai greşit, fluturaş. Ai greşit, dar te iert. Te iert şi îmi pare rău că a trebuit să auzi toate cuvintele acelea. Ştiu că nu eşti de acord cu mine, dar, fluturaş, eu te iubesc şi am încredere în tine. Nu mai plânge. Uite, sperantele mele îţi vor folosi drept pansamente, dorinţele drept cremă ca să te vindeci mai repede. O să poţi să zbori din nou pentru că eu te iubesc, fluturaş. Pentru că eu te iubesc.

,,Şi eu te iubesc” Şopteau ochii mei umezi. ,,Şi eu te iubesc şi îmi pare rău. Dar tu, tu nu ai de ce să îţi ceri iertare. Sunt de acord cu tot ce ai spus. Nu trebuia să fac asta. Şi nu te contrazic, nici măcar puţin.” Dar tu nu poţi citi totul în ochii mei mici ca două mărgele.

Ochii mei sunt prea mici, speranţa că gândurile mele vor ajunge la tine, prea mare.

Te iubesc, domnule Conte. Te iubesc pentru că ştii să ierţi.