Vanille – Part. 5

-Nu. Nu faci nimic pentru nimeni. Faci doar ceea ce iti pare ca e necesar. Mie imi zici?
-De ce ai venit?
-Uau. Esti… rea. Ti’am explicat. Ca sa dovedesc ca zvonurile nu sunt adevarate. Unde dormi de obicei?
-Eu pun intrebarile.
-Ba nu. Le punem amandoi. Eu vreau unele raspunsuri de la tine, tu vrei de la mine.
Vanille a oftat. Trebuia sa se resemneze, nu? Era necesar. Si o facea pentru ca i se parea necesar.
-OK. Dorm unde ma simt in siguranta, unde cred ca imprejurarile ma accepta pentru putin timp. Ne’am mai vazut vreodata?
-Da. Stiu cum te simti: singura, iti e dor, regreti. Despre ce e vorba?
-Am avut o familie de care imi e dor. Si atat. Nu cred ca trebuie sa afli mai multe. Unde ne’am mai vazut?
-Nu. Nu imi e teama de persoane cunoscute pentru ca nu am, nu imi e teama ca nu voi mai sti povesti pentru ca imaginatia nu da faliment, daca voi ramane fara mancare voi schimba locul in care oamenii ma asculta, iar de iarna, poate ca da, imi e putin frica, la fel si de orice alt anotimp. Dar nu imi e destul de teama incat sa incep sa imi plang de mila. Nu vreau sa iti mai pun nici o intrebare. Vreau sa pleci si sa uiti de mine, iar eu sa fac acelasi lucru.-Prin imprejurimi. Eram tot in orasul asta aglomerat, aveam cred ca 5 ani. De fapt. Doar cred ca ne’am vazut. Mamele noastre se plimbau in parc si au observat ca semanam foarte mult. Au inceput sa stea de vorba in timp ce noi ne jucam cu ramurile unei salcii. Asa imi povestea mama. Nu stia nici ea de ce semanam atat de mult. Iti e teama de ceva? Ca va veni iarna, frigul, ca nu vei mai avea mancare, ca nu vei mai sti povesti sau ca vei da peste o persoana cunoscuta?
-Bine. O sa plec. Dar voi reveni odata pe saptamana sa iti ascult povestile. Indiferent de ce zici tu. Eu nu vreau sa te uit. O sa te anunt daca am descoperit ceva legat de asemanarea noastra.
Baiatul s’a intors iar Vanille si’a continuat drumul cu painea inca calda si muschiul in mana. Discutia s’a consumat repede, raspunsurile au fost date fara nici un fel de sentiment, intrebarile au fost puse la fel, orice incercare a baiatului de a fi mai apropiat de fata au fost brusc curmate. Caldura nu isi avea loc in cuvintele lui Vanille, deci nu aveau voie sa apara nici la el. 
Aproape ca a ajuns la banca ei, dar nu mai avea nici un chef de mancare, in ciuda mirosului fin pe care nu il mai simtise de mult.
Se cuibari incet pe banca, aseza cu grija pachetul langa ea si isi sprijini capul de genunchi, privind ramurile salciei de langa banca.

-Deci… Iar am ramas singura. Singura cu o salcie plangatoare.

Anunțuri

Tag-uri:, ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: