Arhivele lunare: Ianuarie 2013

Dan Brown – ,,Ingeri si demoni”

Nu trebuie sa te ascunzi. Incearca, si in ziua aia ai murit. Tine capul sus, zambeste larg si lasa-i pe toti sa se intrebe ce secret stii de esti atat de vesela.

Vanille – Part. 5

-Nu. Nu faci nimic pentru nimeni. Faci doar ceea ce iti pare ca e necesar. Mie imi zici?
-De ce ai venit?
-Uau. Esti… rea. Ti’am explicat. Ca sa dovedesc ca zvonurile nu sunt adevarate. Unde dormi de obicei?
-Eu pun intrebarile.
-Ba nu. Le punem amandoi. Eu vreau unele raspunsuri de la tine, tu vrei de la mine.
Vanille a oftat. Trebuia sa se resemneze, nu? Era necesar. Si o facea pentru ca i se parea necesar.
-OK. Dorm unde ma simt in siguranta, unde cred ca imprejurarile ma accepta pentru putin timp. Ne’am mai vazut vreodata?
-Da. Stiu cum te simti: singura, iti e dor, regreti. Despre ce e vorba?
-Am avut o familie de care imi e dor. Si atat. Nu cred ca trebuie sa afli mai multe. Unde ne’am mai vazut?
-Nu. Nu imi e teama de persoane cunoscute pentru ca nu am, nu imi e teama ca nu voi mai sti povesti pentru ca imaginatia nu da faliment, daca voi ramane fara mancare voi schimba locul in care oamenii ma asculta, iar de iarna, poate ca da, imi e putin frica, la fel si de orice alt anotimp. Dar nu imi e destul de teama incat sa incep sa imi plang de mila. Nu vreau sa iti mai pun nici o intrebare. Vreau sa pleci si sa uiti de mine, iar eu sa fac acelasi lucru.-Prin imprejurimi. Eram tot in orasul asta aglomerat, aveam cred ca 5 ani. De fapt. Doar cred ca ne’am vazut. Mamele noastre se plimbau in parc si au observat ca semanam foarte mult. Au inceput sa stea de vorba in timp ce noi ne jucam cu ramurile unei salcii. Asa imi povestea mama. Nu stia nici ea de ce semanam atat de mult. Iti e teama de ceva? Ca va veni iarna, frigul, ca nu vei mai avea mancare, ca nu vei mai sti povesti sau ca vei da peste o persoana cunoscuta?
-Bine. O sa plec. Dar voi reveni odata pe saptamana sa iti ascult povestile. Indiferent de ce zici tu. Eu nu vreau sa te uit. O sa te anunt daca am descoperit ceva legat de asemanarea noastra.
Baiatul s’a intors iar Vanille si’a continuat drumul cu painea inca calda si muschiul in mana. Discutia s’a consumat repede, raspunsurile au fost date fara nici un fel de sentiment, intrebarile au fost puse la fel, orice incercare a baiatului de a fi mai apropiat de fata au fost brusc curmate. Caldura nu isi avea loc in cuvintele lui Vanille, deci nu aveau voie sa apara nici la el. 
Aproape ca a ajuns la banca ei, dar nu mai avea nici un chef de mancare, in ciuda mirosului fin pe care nu il mai simtise de mult.
Se cuibari incet pe banca, aseza cu grija pachetul langa ea si isi sprijini capul de genunchi, privind ramurile salciei de langa banca.

-Deci… Iar am ramas singura. Singura cu o salcie plangatoare.

Gayle Brandeis – ,,Licitatia lui Flan”

Ca viata e o pacaleala si nimic nu mai ramane la urma decat doliu jerpelit si lacrimi.

Joyce Carol Oates – ,,Foxfire”

E ca atunci cand stii povestea lunga a Timpului, care se scurge inapoi spre – inceput? – dar ce este un inceput de fapt? – cum poti sa spui Acum, acum incepem, acum incep ceasurile sa bata, e foarte greu. Pentru ca trebuie sa existe, in mod logic, un inceput, si, cu toate astea, te intrebi … OK, dar ce-a fost mai inainte?

Arthur Japin – ,,In ochii Luciei”

Am invatat sa iubesc asa cum invata sa inoate un catelus fara stapan care e varat, impreuna cu ceilalti pui, intr-un sac de iuta si azvarlit in apele repezi ale unui rau.

Eu sunt cea care a reusit sa-si gaseasca o cale de scapare, in pofida asteptarilor. Cu scancetele celor care au dat gres rasunandu-mi in urechi, n-am avut de ales si am invatat sa iubesc ceva.

Nu m-am dus la fund.

Am ajuns la mal.

Iubesc.

Cand priveste stelele se pierde printre ele

written_in_the_stars_by_terribly-d3aad89

Iese din baie invelita doar in prosop. Buclele inca ude ii gadila subtil umerii. Pielea-i alba luceste sub picaturi de apa. Paseste incet, de teama sa nu alunece pe gresie cu picioarele ude, spre dormitor. Lasa prosopul sa cada de pe ea la capul patului si se strecoara printre cearceafuri ca o felina. Pune capul pe perna si se lipeste de celalalt corp cu piele alba, calda. Asteapta sa fie invaluita de vesnica imbratisare plina de dragoste, adoarme si viseaza. 

Viseaza cum iubirea ei se consuma incet, incet. Picatura cu picatura, iubirea ei e pe sfarsite. Nu ii place ce vede si schimba visul intr-o secunda. In loc de iubire a pus repede acolo ura. Sa isi consume ura. 

Se trezeste. Dar cat o fi ceasul? Se apleaca prin intuneric sa se uite la ceas, vede acele fosforescente si uita ce se intrebase. Poate asa incepe procesul de decadere lenta de la durere la tristete.

Se ridica din pat in liniste si cu grija, sa nu tulbure somnul trupului parca sculptat ce se observa prin cearceaf. Se stramba cand patul scartaie si se duce, in varful degetelor, la baie. Isi spala chipul transpirat cu apa rece si isi trage pe ea un halat de baie. Apoi strabate din nou dormitorul si iese pe balcon. Isi aprinde o tigara si trage cu nesat din ea.

Intotdeauna a crezut ca fumeaza prea mult. La fel cum considera ca viseaza prea mult. Nu ii place. Visele in care e fericita o fac sa se trezeasca cu durere in suflet, iar cosmarurile o fac sa fie recunoscatoare ca a revenit la realitate. Si ce mai realitate.

Priveste in sus si observa stelele. Aseaza tigara in echilibru pe balustrada si intra in casa. Insfaca un pahar si toarna ceva tarie in el. Apoi iese din nou pe balcon, in fuga, de teama sa nu i se fi stins tigara. Trage un al doilea fum din ea si se aseaza. Priveste stelele care sunt nenumarate. Cand priveste stelele se pierde printe ele. Tigara se termina prea repede, bautura la fel. 

Intra in casa zgribulita si observa trupul ramas in pat frematand. 

,,Hai inapoi la culcare. Esti bine?” 

Dar ea nu raspunde. Lasa halatul sa cada peste prosop si se pune in pat. Se simte ametita dar inchide ochii oricum. Si adoarme din nou.

Vanille – Part. 4

Intrebarea a fost pusa pe nepregatite. De ce baiatul acela sarea de la un subiect la altul? De ce voia povesti cu gemeni? Si pana la urma, da, a trebuit sa recunoasca ca era o intrebare buna: de ce arata ca ea?
-Cine?! Eu?!
-Da. Tu. De ce esti ca mine?
-Nu sunt ca tine.
Dar nici ea nu se credea.
-Ipocrizia nu te caracterizeaza. Simt asta. Renunta la ea.
-Cine esti tu? Ce vrei de la mine si ce drept ai tu sa imi zici mie ca sunt ipocrita?!
In ochii ei se aprinsese o flacara care credea ca se stinsese de mult: era nervoasa. In ultimele luni se resemnase, accepta putinul pe care il primea doar pentru ca stia ca are nevoie de el, iar lipsa de comunicare, in afara orelor in care povestea, o facea sa se gandeasca la viata ei si la cum va urma sa fie, in nici un caz la cum a fost.
Poate a plans si poate a suferit, poate a vrut sa se intoarca si poate ca i s’a facut dor. Dar ce conta?! Era aici, isi castiga existenta spunand povesti dar se ridica urmatoarea intrebare: unde va sta in timpul iernii.
-Nu stiu cine sunt. Adica… imi stiu numele da nu cred ca are vreo relefanta. Stau in orasul asta de cand m’am nascut si zvonurile circula repede in orice oras. Niste guri iscoditoare m’au trimis aici si. desi am venit doar ca sa ma asigur ca nu e adevarat ce zic ceilalti se pare ca m’am inselat. Tu chiar esti ca mine sau, ma rog, eu sunt ca tine. Simt cum esti si simt ca esti nervoasa. Negi adevarul pentru ca asa te’ai obisnuit. Nimeni nu stie mai nimic despre tine, dar eu simt mai multe ca toti. Stiu cum esti in general si cum esti acum. Si tu stii cum sunt eu dar esti prea pesimista si negativista acum. Stii ce o sa fac? O sa plec si o sa ne vedem data viitoare cand vii sa spui povesti. Uite. Aici e ,,micul tau dejun”.
Scurta prelegere a fost tinuta repede, aproape pe nerasuflate. Cuvintele au fost sigure ca si cum baiatul si’ar fi pregatit fiecare cuvintel inca dinainte. Ea a facut ochii din ce in ce mai mari intre timp si a ramas uimita. Nu intelegea ce spunea baiatul ala. Simtea nevoia de a lua o gura de aer curat, mai curat decat cel care o inconjura. Voia sa respire un aer care sa ii intre singur in plamani. A intins mana dupa pachetelul frumos infasurat in hartie si a simtit caldura care radia de acolo.
-M’am gandit ca ti’ar placea o paine calda si putin muschi proaspat, luat special pentru tine. Cred ca te’ai saturat de paine veche.
Paine proaspata?! Muschi?! Asta era un adevarat festin. Dar nu a avut puterea de a zice ceva. A deschis gura pentru a articula un ,,Multumesc” dar nu a iesit nici un sunet.
-OK. Cred ca acum trebuie sa plec.
Cuvintele nu mai pareau atat de sigure, iar Vanille nu voia ca baiatul sa plece. Acel baiat, desi ii promisese ca se va intoarce, putea sa nu mai vina inapoi, iar ea ar fi ramas cu acest mister nerezolvat.
Dar a tacut si l’a privit cum pleaca, fara sa ii zica nimic. Ramasese nemiscata si astepta sa isi revina.
-Hey! Haide sa impartim bucata asta de paine si sa mai stam de vorba!
Dar cuvintele care voiau sa iasa se loveau de buze si se intorceau din nou in gatul uscat.
A inceput sa alerge, dar nu in directia care ducea spre banca ei ci spre baiat. 
Ajunsa la el, cu rasuflarea taiata a articular usor un ,,Hai cu mine” si s’au indreptat amandoi intr-o directie necunoscuta. 
-Stiam ca o sa ma chemi. 

-Nu am facut-o pentru tine…